Theodor Boia: Jurnalul unui tânăr regizor de la Politehnică la UNATC, cu echipament de Film și Inima Plină de Povești

Sunt alături de Theodor Boia, student la regie de film la UNATC.
Bună, Theo. De unde vii, că am văzut că ai venit cu ceva echipament după tine?

T: Bună. Vin de la o prospecție de locație pentru viitorul meu film și am făcut niște probe de sunet și da, de asta sunt cu echipamentul ăsta după mine. Dar mereu am câte ceva după mine.

Foarte bine, pus pe treabă. Pentru început aș vrea să te întreb ce te-a atras spre regie și, eventual, dacă vrei să specifici de ce regie de film și nu de teatru?

T: Măi, cel puțin ultima parte, asta cu „de ce regie de film și nu de teatru”, e simplă. Simt că am crescut și cu film și cu teatru, dintotdeauna aproape de mine cumva, dar cu filmul am crescut în casă. Serile de film la mine în familie erau și sunt în continuare o chestie sfântă și cumva am crescut cu chestia asta constantă de a vedea filme, de a înțelege filme, de a înțelege unde începe și unde se termină iluzia asta a filmului. Și mă atrage și teatrul foarte mult, dar cumva în teatru încă găsesc ceva recreațional într-un fel escapist, dar în film deja lucrurile sunt mult mai serioase pentru mine. Mă uit diferit la filme și mă raportez diferit la ele și e clar că ceva acolo… Și asta și faptul că mă simt foarte liber în mediul ăsta al filmului, unde am atâtea instrumente ca să spun o poveste.
Și, la film, mă gândesc că e o convenție mai fină, mai aproape de realitatea palpabilă decât la teatru.

T: Cel puțin pentru realismul pe care îl caut eu în poveștile pe care le spun și pe care îl găsesc des în experiențele personale, da, filmul îmi e mult mai aproape, mă ajută mult mai mult.

A fost vreun moment în care să fi simțit că „de acum vreau să fac regie” sau a fost o apetență care s-a instalat subtil și treptat?

T: Am căutat momentul ăla, m-am tot întrebat când a fost, dar am senzația că încă de la 5 ani, când am pus pentru prima oară mâna pe o cameră de filmat, am simțit că ceva din mine rezonează acolo și ceva din mine mă face să vreau să păstrez anumite momente, să le redau după și să spun povești cu ele. Adică am simțit asta dintotdeauna. Nu am făcut asta întotdeauna, am avut un pic un alt parcurs, în sensul că am făcut o altă facultate, dar cumva am continuat, chiar dacă studiam în Politehnică am căutat să mă refugiez cumva în film și să apelez des la asta, să fac lucruri creative și, la un moment dat pe drumul ăsta, mi-am zis că dacă nevoia asta de a face film și regie e ceva autentic și nu dispare în 6 ani de Politehnică, înseamnă că vine de undeva din adâncul meu și că e ceva ce nu pot să reprim și ce nu ar trebui să reprim, ci mai degrabă să urmez. Și mi-am adunat curajul și am urmat asta și acum sunt foarte fericit că am ajuns aici. Sunt pe un drum pe care mai am multe de făcut.

După scurtmetrajele realizate până acum, care simți că sunt temele în jurul cărora tinzi să gravitezi și ce estetică adopți?

T: Ăsta e un lucru care mi-a plăcut mult la facultate și la UNATC în principiu, faptul că am avut deopotrivă și libertatea de a-mi găsi singur poveștile și de a face filme despre care să-mi pese mie mai presus de orice, dar am avut, cumva, și imboldul ăsta de a trebui să fac filme constant. Adică semestru de semestru faci ceva, adică niște exerciții. Am muncit constant, nu simt că am avut o perioadă de pauză, după care a apărut ceva, ci simt că am făcut câte ceva constant, că am avut oportunitatea să învăț lucruri, să greșesc, să fac lucruri bine, să învăț din lucrurile pe care le-am făcut bine și din care am greșit… Adică mi se pare că e un proces continuu.
Când am ajuns prima oară în UNATC, credeam foarte mult în rezultat. „Trebuie să iasă, trebuie să ajungi acolo, trebuie să fie corect, trebuie să fie…”. După aceea, încet, încet am învățat că e mai important parcursul, ca să mă duc într-o zonă inginerească, e mai important cum anume parcurgi problema și cum anume rezolvi lucrurile, decât ce anume încercuiești la final. Ori de câte ori fac ceva și mi se pare că e dificil, îmi aduc aminte că e parte dintr-un proces mai lung și că trebuie să urmez procesul.
Deci facultatea a fost, mai presus de altele, un context în care să ai ocazia să exersezi.

Ce ai putea să ne spui despre “Mame și fiice”, scurtmetrajul alături de care vei fi prezent la noi în festival? De unde inspirația pentru subiectul ăsta?

T: Cred că e un film sensibil, nu știu dacă e neapărat și un film cald. E o poveste despre trei femei puternice, la care am avut oportunitatea să lucrez cu trei actrițe minunate pe care le iubesc pentru că au trăit povestea asta cu mine și asta a contat foarte, foarte mult. Vine dintr-o zonă foarte personală, și asta cred că se simte de la primul cadru, pentru că eu am crescut înconjurat de femei puternice. Cele trei personaje sunt o sumă a mai multor tipologii și a mai multor femei cu care am interacționat și care m-au marcat cumva. Am vrut să explorez ceva ce ține de vulnerabilitate pe zona asta. Mi se pare că e un film care merită văzut, măcar pentru ideea că îndrăznește să pună niște întrebări și să pună o lupă pe niște traume din copilărie și pe modul cum ele ne formează ca adulți.

Și care simți că e sentimentul care planează pe tot parcursul filmului?

T: De multe ori m-am întors la vulnerabilitate și la cât de important e să ne simțim în siguranță să fim vulnerabili cu anumiți oameni. Și la cât de greu este în societatea în care trăim să fim cu adevărat vulnerabili și cât de valoroase sunt momentele acelea în care avem lângă noi oameni cu care putem să fim așa, să putem să lăsăm garda jos și să nu ne fie neapărat teamă.

Știu că în spațiul universitar studenții la regie se întâmplă, în majoritatea cazurilor, să își scrie scenariile propriilor filme. Voiam să te întreb dacă, în procesul de dezvoltare a scenariului, îți place mai mult solitudinea sau preferi să colaborezi?

T: Până acum întotdeauna am scris cu cineva. Am scris constant aproape cu aceeași persoană, colega mea care și ea e la a doua facultate, dar asta numai din cauză că ne-am creat noi un spațiu safe în care să putem să explorăm lucruri. Majoritatea poveștilor de fapt, le-am pornit de la niște lucruri care țin, de exemplu, de traume din copilărie, care e o zonă ce acum mă fascinează teribil. Dar da, de cele mai multe ori nu știu dacă mi-a plăcut concret să scriu și atât, cât mi-a plăcut să generez ideea și să lucrez cu cineva pe ideea respectivă, ținând cont că sunt niște meserii care necesită foarte mult lucru în echipă, lucru cu oameni, și că întotdeauna din interacțiunea a doi oameni pe aceeași temă poate să apară ceva ce un singur individ poate cu greu să puncteze.

De la primul până la ultimul film, cum crezi că ți s-a schimbat modul de a spune o poveste? Ce evoluție ți se pare că s-a produs?

T: Mi-e greu să spun. Adică vorbind strict din cum mă văd eu pe mine, cred că la început eram mult mai strict și mult mai exact și poate că „rigid” e un cuvânt bun pentru asta și vedeam lucrurile din niște bucățele mici și fixe, ca un puzzle foarte exact, și acum încet, încet încep să văd lucrurile mult mai fluid și mai dinamic și încep să învăț să am o libertate în a schimba lucruri, în a le vedea diferit, în a le încerca diferit, în a explora diferit de cum e planul cu care vii de acasă, să zicem. Deși da, e foarte important să ai planul acela de acasă, cred că atunci când vine vorba de film trebuie să ai deschiderea să poți să explorezi și să încerci și să vezi ce se întâmplă. E o libertate pe care ți-o oferă filmul, pe care viața de cele mai multe ori nu ți-o oferă, să faci lucrurile diferit, să încerci o altă dublă a unui eveniment diferit, să vezi doar ce se întâmplă și unde poți să ajungi.

Îți place mai mult perioada pregătitoare unei filmări sau efectiv zilele de filmare? Ca energie, ca emoție…

T: Clar zilele de filmare ca energie sunt ceva extraordinar, dar ca să ajungi acolo și ca să se simtă extraordinar trebuie să muncești mult înainte, trebuie să te pregătești mult înainte, trebuie să anticipezi mult și trebuie să-ți lași și libertatea să se întâmple lucruri neprevăzute. Îmi place și perioada de pregătire, dar tânjesc după zilele de filmare propriu-zisă și în egală măsură îmi place mult și ce vine după filmare, partea de post-producție, pentru că mi se pare că acolo filmul se mai naște încă o dată, se mai așază încă o dată, se mai întâmplă încă o dată, diferit de tot ceea ce ai avut în minte până atunci.

Deci partea de filmare efectivă. Tot având în vedere istoricul pe care îl ai, voiam să te întreb, fie că vorbim de regie, producție, scenaristică sau de lucrul cu actorii, unde crezi că ai greșit și unde crezi că ai făcut bine, ce ai mai repeta și ce nu ai mai face vreodată?

T: Intrând în industria asta mai târziu puțin și venind din Politehnică și dintr-o gândire dintr-asta inginerească, m-am simțit întotdeauna puțin în afară în ceea ce privește industria de film, întotdeauna ca un copil mic care mai fura câte puțin, se mai uita câte puțin, mai învăța câte ceva și cumva am ajuns măcar să înțeleg mai multe părți ale procesului, să știu să fac mai multe lucruri, să nu mă limitez la „de aici până aici începe regia și mai departe nu mă interesează ce e” pentru că mi-am dat seama că de fapt o regie bună înglobează toate aspectele astea și că e important ca regizor să înțelegi tehnic și multe procese mici. Tu m-ai întrebat dacă sunt părți pe care le-aș repeta și părți pe care nu. Cred că fiecare experiență pe film de până acum m-a ajutat să ajung undeva și mi se pare că fiecare și-a avut rolul și nu știu dacă există vreuna pe care n-aș repeta-o. Da, probabil le-aș lua pe toate de la capăt și le-aș face diferit, mai bine, dar pe de altă parte cred că fiecare film are viața lui și fiecare exercițiu are viața lui și cred că fiecare a contribuit, într-un fel sau altul, la formarea mea.

Dar la următorul film să zicem ce mod de comunicare ai prefera cu echipa, cu actorii? Ai vrea să te pregătești mai mult sau crezi că ai făcut-o suficient și te-ai documentat pentru fiecare?

T: Niciodată nu e suficientă documentare, adică întotdeauna trebuie să accepți că mai ai lucruri de învățat și că din fiecare experiență, nu doar din a vedea un film, a face un film, ai lucruri de învățat. Uite, de exemplu la “Mame și fiice”, eu am învățat o lecție foarte importantă pe care eu acum încerc să o aplic mai departe, am învățat recunoștința, care cumva e ceva care mi se pare că vine foarte îndeaproape cu filmele independente, cu filmele studențești, că sunt multe lucruri care se întâmplă în afara controlului nostru sau care se întâmplă doar pentru că ni le dorim suficient sau știm cum să le cerem. Dar mi se pare că recunoștință e un aspect important atunci când vine vorba de ce numesc “cinema independent” în România pentru că oamenii sunt deschiși să ajute doar că trebuie să știi să le spui cum și să le spui ce ai nevoie și să fii recunoscător pentru ceea ce ți se oferă.

Da, regizorul e ca un tată al familiei sau ca un dirijor foarte iscusit. Crezi că tot parcursul ăsta și că n-ai intrat direct de pe băncile liceului la UNATC, ci ai făcut Politehnica înainte, îți este benefic? Crezi că și-a lăsat o amprentă bună și folositoare pentru meseria de acum?

T: Da, cred cu certitudine că sunt lucruri bune acolo și cred că am învățat să văd totul mult mai în ansamblu și mai analitic și că, deși filmul pare o poezie este, de fapt, făcut din toate aceste componente mici. Cumva m-a făcut să mă ancorez, uneori cu disperare, în organizare, pentru că mi se pare că e un aspect important. Mai ales într-o producție de școală sau independentă, cred că e foarte important să fii foarte organizat cu resursele pe care le ai.
Da, o matematică există și în film, deși…
T: N-am vrut să-i spun matematică, dar probabil că e acolo.

Cred că și în film și la scrierea unui scenariu sunt niște etape pe care trebuie să le ai în vedere. Există oameni, profesori, regizori care te-au inspirat și care te inspiră în ceea ce faci?

T: O să sune ușor clișeic, dar ăsta este adevărul onest, că fiecare om cu care am interacționat și cu care am avut un minim de legătură într-un fel sau altul m-a învățat ceva, fie că a fost o lecție mică sau mare. Dar fiecare om cu care am avut oportunitatea să interacționez, pe partea asta de cinema, m-a învățat ceva și acum aș putea numi profesori sau actori sau prieteni cu care am lucrat, dar cred că e important ca de la fiecare om cu care interacționezi să fii deschis, în primul rând, să înveți ceva, să cauți din fiecare interacțiune să înveți ceva, că și asta e important, deschiderea asta. Cred că am ajuns în UNATC în cel mai bun moment. Cel puțin pentru mine. Am prins o generație bună și fix profesorii de care aveam nevoie. Din nou, sunt recunoscător că viața a avut, până acum, ritmul pe care l-a avut.
Deci din contactul cu toți oamenii care ne înconjoară. Și zici bine.
T: Sau ca să fiu mai punctual, cumva trebuie să fii deschis ca lucrurile să se întâmple, nu e suficient să le lași să ți se întâmple, ci trebuie să ai și o deschidere.
Da, și să fii prezent, pentru că de multe ori mi se pare că s-ar putea transforma într-o secvență de film și faptul că stai în stația de autobuz sau la coadă la magazin, din discuția cu vânzătoarea.
T: Cu certitudine ăsta este un joc pe care l-am jucat dintotdeauna, de a te uita la oameni și a te gândi, fără să-i cunoști, de unde vin, încotro se îndreaptă, cine sunt, de a-ți pune întrebările astea, iar mai târziu în facultate am înțeles că e un instrument important și nu e doar un joc. Făceam, și încă fac asta cu mama, ori de câte ori am ocazia.

Există vreun film, din cele produse, sau vreo secvență anume din ele de care să fii tu foarte satisfăcut sau să ocupe un loc special pentru tine?

T: Cred că acum, la nivel afectiv, mă simt foarte atașat de “Mame și fiice”, încă mă simt foarte atașat. E momentul să-l las să zboare și să aibă drumul lui, dar încă mă simt foarte atașat de el și de modul în care s-au așezat lucrurile și de oamenii minunați cu care am avut oportunitatea să lucrez și pe care am avut oportunitatea să îi cunosc… Nu-mi place cuvântul „oportunitate”, mi se pare că „oportunitate” e ceva pe care îl iei și fugi, dar pe de altă parte o experiență cu totul, mi se pare că e o sumă mai bună pentru genul ăsta de lucru. Poate că suntem egoiști uneori ca regizori, mai ales când facem filme de autor, pentru că ajungem să facem filme despre lucruri de care ne pasă nouă, dar în momentul în care faci asta și poți să faci doi pași înapoi să te uiți la ceva ce ai construit, realizezi că poate experiența aia redată în film poate să îi miște și alții.

Exact aspectul ăsta urma să îl ating. Cum vezi relația cu publicul? Vrei să vină ei spre tine pur și simplu pentru ce le oferi și pentru perspectiva pe care o ai tu sau încerci și tu să ajungi la cât mai mulți oameni?

T: Acum, aici, unde sunt, cred că e important ca filmele și poveștile să fie văzute. Publicul e important, dar cred că e o capcană în care toți artiștii pot să cadă la un moment dat, de a face lucrurile strict pentru public. Mi se pare că în momentul în care le faci doar pentru public își pierd ceva din esența și onestitatea lor și înapoi publicul observă asta. E un echilibru fragil acolo.
Vreau să te mai întreb dacă în prezent lucrezi la vreo nouă producție? Asta dacă poți să ne spui.
T: Acum îmi pregătesc că filmul de master de anul întâi, filmul de an, sunt în plină pregătire, mai e puțin până la zilele alea feerice de filmare de care vorbeam mai devreme și sper din suflet să iasă ceva ce să merite arătat și văzut și simțit și să genereze discuții la fel cum sper că se întâmplă și cu “Mame și fiice”. Și sper să fie genul de film pe care oamenii să-l aprecieze pentru onestitatea lui.

Și, în încheiere, te-aș mai ruga să le dai celor care ar vrea să se apuce de regie, dar încă nu au o curajul de a face alegerea asta, să le zici câteva sfaturi, păreri extrase din experiența de până acum.

T: Nu-mi place să dau sfaturi pentru că e dificil să dai un sfat la modul general, e dificil să faci generalizări și personal nu-mi plac generalizările, dar cred că, pentru oamenii care vor să facă regie, e important să încerce să fie onești cu ei înșiși și să realizeze că dacă vor cu adevărat să facă asta și dacă e ceva ce îi ține treji noaptea și ziua și dacă e ceva ce își doresc cu adevărat trebuie să o facă, să nu reprime asta, să încerce să facă lucruri, dar în egală măsură cred că e important să înțeleagă că e o meserie, că implică foarte multă muncă și că nu e ceva ce vine neapărat ușor și firesc și fără efort.

Mulțumesc tare mult. Spor la proiectele viitoare și Doamne-ajută să ne vedem în festivaluri și cu alte ocazii, la alte interviuri.

T: Mulțumesc și eu.